Principiile şi regulile de tragere cu armamentul de infanterie
Principiile şi regulile de tragere cu armamentul de infanterie şi armamentul de pe maşinile de luptă.
1. Realizarea loviturii. Viteza iniţială a glonţului (grenadei, proiectilului). Formarea traiectoriei şi elementele ei. Lovitura directă. Spaţiul acoperit.
Lovitură (împuşcătură) - se numeşte aruncarea glonţului (proiectilului) din canalul ţevii armei sub acţiunea energiei gazelor formate în urma arderii încărcăturii de pulbere.
Viteza iniţială a glontelui se numeşte viteza mişcării glontelui la gura canalului ţevii. Viteza iniţială a glontelui depinde de:
lungimea ţevii;
greutatea glontelui;
greutatea, temperatura şi umiditatea încărcăturii de pulbere, formele şi mărimea granulelor de pulbere şi densitatea încărcăturii.
La mărirea vitezei iniţiale se măreşte:
distanţa de zbor a glontelui;
distanţa loviturii directe;
puterea de lovire şi pătrunderea glontelui;
se micşorează acţiunea factorilor exteriori asupra lui în zbor.
Mişcarea glontelui în mediu este influenţată de forţa de gravitaţie şi forţa de rezistenţă a aerului. Forţa de rezistenţa a aerului variază în funcţie de:
Densitatea aerului;
Temperatura aerului;
Direcţia şi viteza de mişcare a maselor de aer.
Glonţul în aer se mişcă pe o traiectorie. Traiectoria este curba care o descrie glontele (proiectilul) în zbor. Forma traiectoriei depinde de mărimea unghiului de tragere. De unghiul de tragere depinde înălţimea traiectoriei şi distanţa de tragere. Orizontul armei - este planul orizontal care trece prin originea traiectoriei (punctul de plecare a glontelui din canalul ţevii). Linia de ochire – linia dreaptă, care uneşte ochiul trăgătorului, prin mijlocul crestăturii înălţătorului şi prin vârful cătării, cu punctul de ochire; planul vertical care conţine această linie se numeşte – plan de ochire. Linia de tragere - prelungirea imaginară a axei canalului ţevii după ce ochirea a fost terminată (înainte de plecarea glonţului din canalul ţevii). Unghiul de tragere - unghiul format între linia de tragere şi orizontală armei. Linia de aruncare - prelungirea imaginară a axului canalului ţevii în momentul plecării glontelui din ţeavă. Planul vertical care conţine această linie se numeşte - plan de aruncare. Unghiul de aruncare - unghiul format între linia de aruncare şi orizontul armei. Linia de teren al obiectivului – linia dreaptă care uneşte originea traiectoriei cu baza obiectivului. Unghiul de teren al obiectivului – unghiul format între linia de teren al obiectivului şi orizontala armei. Distanţa de tragere - distanţa de la originea traiectoriei până la punctul de cădere, măsurată pe orizontală armei. Punctul de ochire - punctul de pe obiectiv sau în afara acestuia asupra căruia se ocheşte cu arma. Distanţa ochită - distanţa măsurată pe linia de ochire de la punctul de plecare (originea) până la intersecţia traiectoriei cu linia de ochire. Punctul de incidenţă - punctul în care traiectoria intersectează suprafaţa obiectivului. Unghiul de incidenţă - unghiul format între tangenta la traiectorie şi tangenta la suprafaţa obiectivului. Punctul de cădere - punctul de intersecţie a traiectoriei cu orizontul armei. Unghiul de cădere - unghiul format între tangenta la traiectorie în punctul de cădere şi linia de ochire.
Lovitura, a cărei traiectorie nu se ridică deasupra liniei de ochire mai sus de înălţimea unui obiectiv (ţinte) pe distanţa ochită, se numeşte lovitură directă.
Distanţa pe care glonţul nu depăşeşte înălţimea unui obiectiv, se numeşte distanţa loviturii directe. Distanţa loviturii directe depinde de înălţimea obiectivului şi razanta traiectoriei.
În limitele distanţei loviturii directe, obiectivele pot fi lovite fără a modifica înălţătorul: în acest caz, punctul de ochire în înălţime se stabileşte la marginea de jos a obiectivului.
Cu cât este mai înalt obiectivul şi mai razantă traiectoria, cu atât este mai mare întinderea de teren pe care obiectivele pot fi lovite fără schimbarea înălţătorului.
Spaţiu, în limitele căruia poate fi lovită ţinta de o anumită înălţime la tragerea cu acelaşi înălţător, se numeşte spaţiu periculos.
Adâncimea spaţiului periculos pe suprafaţa orizontală la tragerea cu armament cu glonţ se formează din împrăştieri depline pe direcţie şi a spaţiului periculos pentru ţinta dată. Lăţimea spaţiului periculos este egală cu mărimea împrăştierii depline pe direcţia laterală.
Adâncimea spaţiului periculos în teren înclinat (unghi de pantă) de atâtea ori este mai mică (mare), decât pe suprafaţa orizontală, de câte ori unghiul de întâlnire mai mare (mic) unghiul de cădere. Spaţiul periculos depinde de:
înălţimea obiectivului;
razanta traiectorie;
relieful terenului;
unghiul de incidenţă.
Porţiunea de teren din spaţiul defilat, în care obiectivul nu poate fi lovit de gloanţe cu traiectoria dată, se numeşte spaţiul mort.
Spaţiul protejat (mort) va fi cu atât mai mare, cu cât mai înalt va fi adăpostul, mai mică înălţimea ţintei şi mai razantă traiectoria.
Porţiunea de teren din urma unei adăpostiri, pe care nu poate cădea nici un glonţ, dacă traiectoria rămâne neschimbată, se numeşte spaţiul acoperit.
2. Condiţiile normale (tabelare) de tragere. Influenţa condiţiilor exterioare asupra zborului glonţului (grenadei, proiectilului). Formula miimii şi utilizarea ei.
Glonţul în timpul zborului este supus influenţei diferitelor condiţii meteorologice. Aceste condiţii pot fi normale sau speciale. Pentru caracterizarea stării fizice a atmosferei într-un anumit moment au fost adoptate o serie de noţiuni, care poartă denumirea de condiţii (elemente) meteorologice.
Condiţiile meteorologice cele mai importante sunt:
- temperatura aerului;
- presiunea atmosferică;
- densitatea şi umiditatea aerului;
- viteza şi direcţia vântului.
Paralel cu noţiunea de condiţii meteorologice în domeniul de specialitate este larg răspândită şi noţiunea de fenomene atmosferice: ceaţă, ploaie, viscol, etc.
Tragerile cu armamentul de infanterie se pot executa în condiţii normale sau speciale (diferite de cele normale). Sunt considerate condiţii meteorologice normale de tragere următoarele:
• presiunea atmosferică la orizontala armei egală cu 750 mm Hg (mm coloană de mercur), care corespunde unei altitudini de 110 m deasupra nivelului mării;
• temperatura aerului la orizontala armei = +15oC;
• umiditatea relativă a aerului 50-65% (umiditatea relativă reprezintă raportul dintre cantitatea vaporilor de apă existenţi în aer şi cantitatea maximă de vapori care pot exista în aer la temperatura respectivă, ceea ce corespunde densităţii normale a aerului 1,206 kg/m3);
• lipsa totală de vânt.
Pe lângă aceste condiţii normale legate de elementele meteorologice trebuie asigurare condiţiile balistice şi topografice optime. Condiţii balistice:
• greutatea glonţului (grenadei), viteza iniţială, unghiul de ieşire corespund indicaţiilor tabelare;
• temperatura încărcăturii de pulbere: +15gr.C;
• forma glonţului (grenadei) corespunzătoare datelor de fabricaţie;
• înălţimea cătării corespunde datelor de reglare a armei;
• diviziunile înălţătorului corespund unghiurilor tabelare de ochire.
Condiţii topografice:
• ţinta se află pe orizontul armei;
• înclinaţia lateral a terenului lipseşte.
La abaterile de la condițiile normale de tragere, apare necesitatea de a corecta datele pentru ochire.
Cu mărirea presiunii atmosferice se măreşte densitatea aerului şi, ca rezultat, se măreşte forţa de rezistenţă a aerului şi se micşorează distanţa de zbor a glonţului (grenadei). La micşorarea presiunii atmosferice densitatea şi forţa de rezistenţă a aerului se micşorează, iar distanţa de zbor a glonţului se măreşte. Pe măsura creşterii altitudinii la fiecare 100 m presiunea în mediu se micşorează cu 9 mm Hg.
Variaţiile presiunii atmosferice până la altitudinea de 500 m sânt neînsemnate şi nu exercită o influenţă hotărâtoare asupra formei traiectoriei glonţului.
Pentru a calcula corecţia de înălţător se procedează astfel:
- se face diferenţa de altitudine de la cea normală, la cea la care se execută tragerea;
- se calculează valoarea diferenţei presiunii atmosferice, înmulţind diferenţa de sute de metri dintre altitudinea la care se execută tragerea şi altitudinea normală cu 9 mmHg;
- se înmulţeşte diferenţa de presiune cu coeficientul pentru diferenţa de presiune luat din tabele, la distanţa de tragere respectivă şi ținându-se cont de categoria de armament cu care se trage.
Schimbările bruşte a temperaturii aerului modifică considerabil densitatea lui şi pot influenţa foarte mult asupra formei traiectoriei şi asupra lungimii ei astfel: când temperatura aerului este ridicată peste 15oC, densitatea aerului se micşorează, în consecinţă se reduce şi forţa de rezistenţă a acestuia.
În asemenea situaţii se măreşte simţitor lungimea traiectoriei şi, prin urmare, este necesar să micşorăm corespunzător corecţiile calculate.
Când temperatura aerului este scăzută (ger) densitatea şi forţa de rezistenţă a aerului se măresc, ca urmare a acestui fapt se micşorează simţitor traiectoria glonţului. În aceste condiţii, trebuie să mărim înălţătorul corespunzător corecţiei calculate.
Asupra traiectoriei glonţului acţionează în mare măsură viteza vântului. Astfel, în cazul când vântul bate din spatele glonţului, forţa de rezistenţă a aerului se micşorează, iar distanţa de tragere (bătaia) a glonţului creşte. În cazul când vântul bate din faţă, forţa de rezistenţă a aerului creşte şi se
micşorează distanţa de tragere (bătaia).
Vântul lateral exercită o presiune asupra suprafeţei laterale a glonţului şi îl abate, faţă de planul de tragere, în direcţia de deplasare a vântului, astfel: vântul din dreapta abate glonţul spre stânga, iar vântul din stânga abate glonţul spre dreapta. Vântul care bate sub un unghi ascuţit faţă de planul de tragere influenţează în acelaşi timp atât asupra distanţei de tragere, cât şi asupra devierii laterale.
Influența vântului este considerabilă îndeosebi asupra zborului grenadei datorită dimensiunii și construcției, de aceia este necesar de luat în consideraţie la tragerea din aruncătoare de grenade.
Grenada pe partea activă a zborului (lucrul motorului reactiv) se abate în direcţia de unde bate vântul: la vânt din dreapta – în dreapta, la vânt din stânga – în stânga. Aceasta se datorează faptului, că vântul lateral întoarce partea de fund a grenadei în direcţia vântului, iar partea de cap împotriva vântului şi sub acţiunea forţei reactive, direcţionată de-a lungul axei, grenada se abate de la planul tragerii în direcţia de unde bate vântul. Pe partea pasivă a traiectoriei grenada se abate în direcţia unde bate vântul.
Umiditatea aerului nu influenţează considerabil asupra densităţii aerului şi, ca rezultat, asupra distanţei de zbor a glontelui (grenadei), de aceea ea nu se ia în consideraţie la tragere.
Infanteristul este lipsit de aparate de măsură a distanțelor, de aceia pentru măsurarea distanțelor larg se folosește formula miimii, care permite executarea măsurării folosind obiectele la îndemână 3. Legea dispersării proiectilelor (grenadelor, gloanţelor). Cauzele dispersării şi măsurile de diminuare a lor. Determinarea poziţiei punctului mediu de lovire.
La tragerea cu unul şi acelaşi tip de armament, prin respectarea cu stricteţe a preciziei şi unităţii tragerii, fiecare glonţ descrie traiectoria sa şi are punctul său de cădere, ce nu coincide cu altele.
Fenomenul dispersării loviturilor, la tragerea cu una şi aceeaşi armă, în condiţii pe cât posibil identice poartă numele de împrăştierea normală a gloanţelor, sau împrăştierea traiectoriilor.
Totalitatea traiectoriilor obţinute ca urmare a împrăştierii normale a gloanţelor, se numeşte snopul traiectoriei.
Suprafaţa, pe care se dispun punctele de incidenţă ale gloanţelor (grenadelor) la intersecţia snopului traiectoriilor cu un plan, se numeşte suprafaţa de împrăştiere, care are formă de elipsă.
Traiectoria care trece prin mijlocul snopului, se numeşte traiectorie medie.
Punctul de intersecţie al traiectoriei medii cu suprafaţa obiectivului (obstacolului), se numeşte centrul împrăştierii.
Liniile perpendiculare care trec prin centrul suprafeţei de împrăştiere, se numesc axele de împrăştiere. BB1 – axa de împrăştiere în direcţie; AA1 - axa de împrăştiere în înălţime; CC1 - axa de împrăştiere în bătaie
Depărtarea punctelor de incidenţă faţă de intersecţia axelor de împrăştiere, se numeşte abatere.
Suprafaţa, pe care se dispun punctele de incidenţă ale gloanţelor (grenadelor) la intersecţia snopului traiectoriilor cu un plan, se numeşte suprafaţa de împrăştiere, care are formă de elipsă.
Împrăştierea este un fenomen inevitabil. Înlăturarea sa este posibilă, deoarece nu pot fi create condiţii cu desăvârşire identice pentru toate loviturile. Acest fapt este determinat de un număr de cauze, care pot fi împărţite în trei grupe:
1. Variaţia greutăţii încărcăturii de pulbere şi a gloanţelor, a formei şi dimensiunilor gloanţelor şi a tuburilor, a calităţii pulberii, a densităţii pulberii etc.;
2. Variaţia temperaturii încărcăturii, care depinde de încărcătura aerului şi de timpul cât cartuşul se află pe ţeava încălzită în timpul tragerii;
3. Variaţia gradului de încălzire şi a stării calitative a ţevii.
Aceste cauze duc la variaţii ale vitezelor iniţiale şi, prin urmare, şi ale distanţelor de zbor ale gloanţelor, ele depinzând în principal de muniţii şi armament.
Cauze care produc variaţia unghiurilor de aruncare şi a direcţiei de tragere:
- inconstanţa ochirii orizontale şi verticale a armei (erori de ochire); o greşeală de ochire de 1mm în direcţia la tragere cu pistolul-mitralieră AKM la distanţa de 100 m. creează o abatere de 26cm, în direcţia în care trăgătorul a făcut greşeala;
- variaţia unghiurilor de ieşire şi a deplasărilor unghiulare ale armei obţinute în urma pregătirii neuniforme pentru tragere, a menţinerii instabile şi neuniforme a armei şi apăsării bruşte pe coada trăgaciului;
- variaţiile unghiulare ale ţevii la tragerea la foc automat, care apar ca urmare a deplasărilor laterale ale armei pe parapet şi a reculului.
Aceste cauze duc la împrăştierea gloanţelor în direcţie laterală şi în bătaie, ele depinzând în principal de deprinderile trăgătorului, construcţia patului armei, jocurile între piesele armei, modul cum a fost instalată arma pe poziţia de tragere etc.
Cauzele care provoacă variaţia condiţiilor atmosferice, în care se produce mişcarea gloanţelor:
micile diferenţe ce au loc la tragerea unei serii de cartuşe la alta, în special în ceea ce priveşte direcţia şi intensitatea curenţilor de aer;
micile diferenţe ce au loc de la tragerea unei serii de cartuşe la alta în presiunea atmosferică;
variaţia greutăţii, formei şi dimensiunilor gloanţelor care duc la modificarea valorii forţei de rezistenţă a aerului;
variaţia condiţiilor atmosferice, în special a direcţiei şi vitezei vântului între lovituri.
Aceste cauze duc la creşterea gradului de împrăştiere în direcţie şi bătaie, în principal, ele depinzând de condiţiile atmosferice şi de calitatea muniţiei. De evitat toate aceste cauze este imposibil. Însă, cunoscând cauzele de care depinde împrăştierea, este posibil de micşorat influenţa lor asupra împrăştierii sau, altfel spus, măreşte densitatea tragerii.
Legile împrăştierii.
La tragerea unui număr mare de gloanţe (grenade) în dispunerea punctelor de incidenţă, pe suprafaţa de împrăştiere se observă o anumită regularitate. Împrăştierea gloanţelor se supune legii normale a erorilor întâmplătoare, care se numeşte legea împrăştierii. Această lege se caracterizează prin alte 3 legi:
• punctele de incidenţă se dispun neuniform, mai grupate la centrul elipsei împrăştierii şi mai rare către extremităţi;
• în cazul tragerii unui număr mare de cartuşe (grenade), punctele de incidenţă se dispun simetric faţă de centrul împrăştierii;
• punctele de incidenţă nu se dispun pe o suprafaţă infinită, ci pe o suprafaţă limitată, având formă elipsoidală (la distanţe apropiate având forma circulară). Pe scurt, legile împrăştierii pot fi formulate astfel: împrăştierea este neuniformă, simetrică şi limitată.
Determinarea punctului mediu de lovitură.
PML se determină, în scopul aflării bătăii normale a armei şi abaterii de la punctul de ochire
Determinarea PML prin metoda împărţirii succesive a segmentelor.
• se unesc cu o linie dreaptă două puncte de incidenţă oarecare şi distanţa între ele se împarte în două părţi egale;
• mijlocul segmentului obţinut prin împărţire se uneşte cu al treilea punct de incidenţă şi distanţa dintre ele se împarte în trei părţi egale;
• punctul cel mai apropiat faţă de primele două puncte de incidenţă se uneşte cu cel de-al patrulea punct de incidenţă şi distanţa dintre ele se împarte în patru părţi egale;
• punctul cel mai apropiat faţă de primele trei puncte de incidenţă va fi punctul mediu (PML) al celor patru lovituri trase.
Se admite o lovitură în afara ţintei (cu una desprinsă) Devierea punctului mediu de lovire de cel de referinţă nu trebuie să depăşească 5 cm.
Determinarea PML prin metoda împărţirii succesive a segmentelor.
La un număr mare de lovituri trase:
• se numără de jos (de sus) jumătate din numărul total al punctelor de incidenţă, după care se trasează axa orizontală a împrăştierii;
• se numără de la stânga (de la dreapta) jumătate din numărul total al punctelor de incidenţă, după care se trasează axa verticală a împrăştierii.
Principală 
