Ofensiva (atacul) din contact nemijlocit cu inamicul se adoptă atunci când inamicul a avut timp să-şi organizeze apărarea şi dispune de un dezvoltat sistem de lucrări genistice şi de baraje, precum şi în cazul în care reţeaua de comunicaţii din adâncime către linia frontului este slab dezvoltată sau impracticabilă. Aceasta este precedată de ocuparea poziţiei de plecare şi poate avea loc cu sau fără regruparea forţelor din contact sau prin înlocuirea parţială ori totală cu altele aduse din adâncime.
Poziţia de plecare la ofensivă este fâşia de teren, amenajată din punct de vedere genistic, cu o adâncime (variabilă, în funcţie de dispozitivul adoptat, în medie de 100-150 m) corespunzătoare fiecărui eşalon. Ea trebuie să asigure dispunerea în ascuns a forţelor, protecţia împotriva mijloacelor de foc ale inamicului în special a celor nucleare, biologice, chimice şi incendiare, să creeze condiţii favorabile pentru trecerea la ofensivă. La grupa de infanterie adâncimea poziţiei de plecare la ofensivă este de la aliniamentul locaşurilor individuale până la locul poziţiei TAB sau MLI/MLD, având valori de până la 100 m în adâncime şi 50-100 m de front.
Pregătirea poziţiei de plecare se execută, de regulă, în timpul nopţii, folosindu-se în totalitate lucrările genistice existente în poziţia grupei. Lucrările trebuie mascate până în zorii zilei. Când se trece la ofensivă din apărare, cu sau fără regruparea forţelor, TAB şi MLI/MLD pleacă la atac, de regulă, direct din poziţiile pe care le-au ocupat pe timpul apărării.
Ocuparea poziţiei de plecare se face succesiv, începând cu armamentul greu, astfel încât forţele să realizeze în ascuns dispozitivul de luptă şi să fie în măsură să treacă la ofensivă la semnalul stabilit.
Ofensiva (atacul) începe cu pregătirea de foc, care constă în totalitatea acţiunilor de lovire prin foc, executată în mod unitar, prin surprindere, într-o perioadă de timp determinată, în scopul producerii unor pierderi însemnate grupării de forţe şi mijloacelor, elementelor de conducere şi sistemului de lovire prin foc al inamicului, în deosebi în sectorul de rupere sau pătrundere în dispozitivul acestuia.
Durata pregătirii de foc a atacului trebuie să fie cât mai scurtă şi depinde de: 1) procedeul de trecere la ofensivă; 2) caracterul apărării inamicului; misiunile de lovire prin foc şi gradul de lovire ce trebuie realizat; 3) numărul pieselor de artilerie participante.
În cazul ofensivei din contact nemijlocit cu inamicul, pregătirea de foc a atacului este determinată de timpul necesar executării acţiunilor de lovire. În ultima parte a pregătirii de foc, militarii grupei execută foc pentru nimicirea obiectivelor descoperite.
La ofensiva din contact, grupa de infanterie atacă în dispozitiv de luptă pe jos. Cu 3-5 minute înainte de plecarea la atac cu armamentul destinat, se execută trageri asupra obiectivului şi porţiunilor de tranşee de pe limita dinainte a apărării inamicului. TAB (MLD/MLI) sprijină echipele din poziţia de plecare la ofensivă executând misiunile de foc prin intervale, flancuri şi pe deasupra acestora până la distanţa bătăii eficace, iar deplasarea în câmpul tactic se execută în salturi folosind posibilităţile de mascare ale terenului.
Trecerea prin culoarele din barajele de mine (propriu şi al inamicului) se execută de regulă sub protecţia şi cu sprijinul focului artileriei (aruncătoarelor), mitralierelor uşoare şi a celor de pe TAB (MLD/MLI) după care echipele reiau dispozitivul de luptă.
Apropierea de LDA se execută prin salturi, cu sprijin reciproc de foc, conform precizărilor de la atacul frontal. La ajungerea pe limita dinainte a apărării, inamicul se nimiceşte cu focul grenadelor de mână, armamentului individual şi prin luptă corp la corp, apoi se continuă atacul fără oprire şi se pătrunde în adâncimea dispozitivului acestuia.
În adâncimea apărării distanţa la care grupa trebuie să se deplaseze poate fi de până la 400 m, iar când se acţionează îmbarcată pe TAB sau MLI/MLD de 200-300 m.
Pe timpul luptei, comandantul de grupă ia măsuri pentru deplasarea succesivă a echipelor de pe o poziţie pe alta astfel încât să asigure sprijinul oportun al acţiunilor ofensive cu respectarea principiului, 2/3 din mijloace să execute foc şi 1/3 manevra.
După cucerirea tranşeei de pe limita dinainte, lupta în adâncimea apărării inamicului se caracterizează printr-o înaintare ne-uniformă a subunităţilor şi se desfăşoară în situaţii complexe şi des schimbătoare.
Poziţiile izolate ale inamicului care opun rezistenţă puternică se nimicesc prin foc şi manevre executate de echipe. Barajele, obstacolele şi porţiunile de teren contaminat se ocolesc; dacă nu este posibil, se trec prin porţiunile cele mai accesibile.
Inamicul care contraatacă se nimiceşte prin foc executat de pe un aliniament favorabil, de către o parte din forţe şi printr-un atac în flancurile acestora cu celelalte forţe sau din mişcare, în funcţie de mărimea forţelor acestuia. În situaţii nefavorabile contraatacul forţelor superioare ale inamicului se respinge prin trecerea temporară la apărare.
Când acţionează în cadrul plutonului din adâncimea dispozitivului companiei, grupa se deplasează prin salturi, de pe un aliniament pe altul, executând misiunile ordonate.